De regulă, spunem că scriitorul produce opera literară prin „aplicarea canonului literar”, deci a setului de norme şi procedee literar-estetice. De aici s-ar putea înţelege că (1) scriitorul are conştiinţa expresă, teoretică a canonului literar şi că (2) oricine deţine teoretic canonul literar poate să producă opere literare, literatură. Nicidecum! Nu porţi numele de scriitor pentru că eşti în posesia unor cunoştinţe estetice teoretice, ci pentru faptul expres că eşti creativ în câmpul literar. Eşti scriitor pentru că ai ştiinţa canonului literar prin nervul gânditor, pentru că gândirea ta este formatată literar-estetic prin genă, har, cultură şi practică literară.

Gândirea literar-estetică este o gândire specifică şi ca atare ea se deosebeşte de orice altă formă de gândire: de gândirea raţionalistă, didactică, etică, filozofică, ideologică, religioasă, istorică, socială, critică, ştiinţifică, picturală, muzicală, arhitecturală etc., care au fiecare modul lor propriu de a fi. Eu nu pot să produc opere literare decât atunci când gândesc şi creez în modul de a fi al literaturii, deci atunci când gândesc literar-estetic (artistic, stilistic), deci canonic. Altfel spus, în afara gândirii literar-estetice nu se produc opere literare, ci doar simulacre literare, se produc opere pseudoliterare sau de o cu totul altă natură decât literară.

Cu privire la scriitorul autentic, deci la scriitorul formatat literar, nu se poate spune că el are foarte clară ştiinţa normelor şi procedeelor stilistice care îi structurează gândirea şi cărora le dă trup în actul creaţiei. Scriitorul creează literatură pentru că gândirea lui este formatată literar-estetic – dacă este! –, iar nu pentru că are conştiinţa teoretică amănunţită a acestei formatări, deci a procedeelor şi normelor specifice ale artei sale. Capacitatea de a crea literatură este, aşadar, mai puternică decât conştientizarea modului şi a mijloacelor prin care creezi literatură. Creezi literatură şi „nu ştii” cum creezi. Daimonul creator este întotdeauna mai puternic decât conştiinţa propriului daimon, a modului efectiv în care el creează.

Principiile estetice care alcătuiesc canonul literar-estetic creator se disting de oricare alte principii sau valori. „Esteticul e ireductibil la ideologie şi metafizică” (2, p. 13), spune Bloom. Şi este ireductibil la oricare alte valori – psihologice, morale, filozofice, sociale, religioase, existenţiale, istorice, ideologice etc., cu care este confundat adesea.

Din această departajare a valorilor estetice de cele extraestetice sau referenţiale nu trebuie să înţelegem însă că literatura exclude valorile extraestetice (referenţiale) şi că ea se constituie numai din valori estetice. În fond, valorile extraestetice, deci valorile spirituale (sufleteşti), existenţiale, valorile morale, „filozofice”, religioase, valorile lumii şi ale realităţii constituie chiar substanţa literaturii, substanţa ontologică a literaturii.

Însă substanţa ontologică constituită din valorile extraestetice (referenţiale) nu ajunge literatură, operă literară decât în urma unei abordări specific literare, decât atunci când ea este configurată literar-estetic; decât atunci când este prelucrată de viziunea artistică. Aşa încât putem afirma că, din punct de vedere referenţial, opera literară este o viziune artistică asupra ontologicului, a existenţei, lumii, realităţii. Opera literară este configurarea canonică, estetică – prin limbaj – a ontologicului.

În afara acestei viziuni artistice asupra ontologicului, a existenţei, opera literară rămâne fie un limbaj care pierde ontologicul, deci un limbaj golit de ontologic, fie o simplă ontologie lingvistică, inventar ontologic, raport sau dare de seamă ontologică. În opera literară, esteticul şi ontologicul trăiesc unul prin altul, excluderea unuia dintre aceste elemente constitutive omoară literatura.

5. Literatura estetică şi literatura pseudoestetică

Dacă cercetăm operele pe care le cuprindem sub numele generic de „opere literare”, constatăm că nu toate operele sunt tocmai literare… Constatăm că sub numele de „opere literare” stau atât opere literare estetice, canonice, deci opere create în temeiul canonului literar estetic constitutiv şi care sunt opere de valoare, autentice, cât şi opere care sunt doar aparent literare, opere neautentice, pseudovalorice, pseudoestetice sau pseudocanonice, deci opere create în afara principiilor literare, în afara canonului literar.

În orice epocă culturală, corpul de opere numit „literar” este, de fapt, un corp literar amestecat, un amalgam de opere estetice şi opere pseudoestetice, într-un raport cantitativ care avantajează întotdeauna operele pseudoestetice. Şi numai o vedere cu adevărat critică, aşadar întemeiată pe principii estetice/canonice te ajută să distingi în amalgamul literar, în imensul corp de opere numite „literare” operele cu adevărat literare de cele pseudoliterare, literatura autentică de pseudoliteratură, literatura „înaltă” de literatura „de consum”. Atât termenul de „literatură” cât şi cel de „operă literară” sunt, aşadar, termeni ambigui, echivoci, iar din echivocul semănat de ei nu putem ieşi decât precizând de fiecare dată calitatea „literaturii” sau a „operei literare” despre care vorbim.

Cu privire la folosirea termenului de „literatură”, vom observa totuşi că deşi în el transpar cele două literaturi distincte şi opuse valoric – literatura estetică şi literatura pseudoestetică –, atunci când în discursurile noastre folosim termenii de „literatură”, „literatură clasică”, „literatură modernă”, „literatură postmodernă”, „literatură naţională” etc. noi ne referim de regulă la literatura de valoare, autentică. În mod uzual, prin termenul de „literatură”/„operă literară” vizăm, ţintim literatura/opera literară de valoare, iar nu literatura/opera literară mediocră.